Nichita se întoarse brusc, cu inima bătând cu putere, când Sașa, fiul lui de cinci ani, arătă spre o femeie aflată la câțiva metri distanță. Avea părul lung și negru, prins lejer, și purta o rochie albastră de vară – aceleași trăsături care îi aminteau dureros de Alina. Soția lui murise cu doar trei luni în urmă, într-un accident de mașină. Fusese la înmormântare, văzuse sicriul, iar de atunci trăia cu golul lăsat de ea în fiecare zi.
Pentru o clipă, inima i se opri. Speranța, absurdă și dureroasă, înflori în pieptul lui, doar pentru a se stinge imediat ce femeia se întoarse. Nu era Alina. De aproape, chipul și privirea femeii erau complet diferite.
„Nu ești mama,” spuse încet Sașa, cu o dezamăgire sfâșietoare în glas.
Femeia zâmbi blând, vizibil stânjenită. „Îmi pare rău, micuțule, nu sunt.”
Nichita ajunse în grabă lângă fiul său, cu glasul uscat de emoție. „Îmi cer scuze, doamnă. Soția mea… a murit recent și fiul meu…”
Nu reuși să-și termine fraza. Nodul din gât îl copleși. Femeia îl privi cu empatie. „Îmi pare foarte rău. Nu e nevoie să vă scuzați.”
Îl luă pe Sașa în brațe și se îndepărtă, simțind cum lacrimile îi urcă în ochi. Sperase că această vacanță la mare, departe de casa în care totul le amintea de ea, va aduce puțină liniște. Dar durerea nu putea fi ocolită – îl urmărise și aici.
Mai târziu, în acea seară, Nichita stătea pe balconul camerei de hotel, cu privirea pierdută în valurile mării. Luna se reflecta în apă, formând o cărare argintie. Își aminti de luna de miere, de noaptea aceea când Alina îi spusese că marea sub clar de lună e cel mai romantic loc din lume.
„Te iubesc atât de mult. Promit să te iubesc pentru totdeauna,” îi spusese ea atunci.
„Și eu te voi iubi pentru totdeauna,” șopti Nichita acum, spre mare.
Un foșnet ușor îl făcu să se întoarcă. Sașa stătea în ușa balconului, în pijamale, ținând strâns în brațe ursulețul primit de la mama sa cu o săptămână înainte de tragedie.
„Tati, nu poți dormi?”
„Nu prea. Tu de ce te-ai trezit?”
„Am visat-o pe mama,” spuse copilul, apropiindu-se. „Era fericită și mi-a spus să-ți spun că ne iubește mult.”
Nichita îl luă în brațe, cuprins de un val de emoție.
„A fost doar un vis, puiule.”
„Nu, tati. Nu a fost doar un vis. Mi-a spus că ne urmărește mereu și că vrea să fim fericiți.”
Nichita rămase tăcut. Ce i-ar fi putut spune? Nici el nu reușea să accepte plecarea Alinei.
„A mai spus ceva,” continuă Sașa. „Că ai voie să plângi când ți-e dor. Că nu trebuie să fii puternic tot timpul.”
Lacrimile izbucniră, neputând fi oprite. Își strânse copilul la piept și plânse în tăcere, eliberând durerea pe care o ținuse ascunsă prea mult. Sașa îl mângâia pe cap, imitând gestul Alinei.
„E în regulă, tati. Mama a spus că durerea se va face mai mică într-o zi.”
După câteva clipe, Nichita își recăpătă vocea. „Îți e foarte dor de mama, nu-i așa?”
„În fiecare zi. Dar e aici,” spuse băiatul, punând mâna pe inimă. „Tu mi-ai spus asta. Că oamenii pe care îi iubim nu mor cu adevărat, dacă îi păstrăm în sufletul nostru.”
Zâmbetul apăru pe chipul lui Nichita, printre lacrimi. Erau chiar cuvintele lui, rostite la înmormântare. Nici nu-și imaginase că fiul lui le-ar putea înțelege atât de bine.
„Ai dreptate. Mama ta e mereu cu noi, aici.”
„Pot să dorm cu tine în seara asta?”
„Desigur.”
În pat, înainte să adoarmă, Sașa mai avea o întrebare:
„Nu te superi dacă mai cred că alte doamne sunt mama? Măcar pentru o secundă?”
„Nu mă supăr. Și mie mi se întâmplă uneori. O văd în flori, în nori, în oameni. E normal când iubești pe cineva.”
„Crezi că va dura mult până nu va mai durea așa tare?”
„Nu știu, dar cred că mama ar vrea să încercăm să fim fericiți. Zi cu zi, pas cu pas.”
„Ca la grădiniță, când învățăm lucruri noi?”
„Exact așa. Trebuie să învățăm cum să trăim fără ea, dar s-o păstrăm cu noi.”
„Atunci mâine va fi prima lecție. Mergem să vedem delfinii, cum ai promis?”
„Da. Și îi vom povesti și mamei despre ei, la mormânt.”
„E o idee bună.”
Copilul adormi, dar Nichita mai rămase o vreme treaz, privind chipul fiului său. În liniștea nopții, regăsi în el trăsăturile Alinei – ochii, zâmbetul, expresia gingașă. Ea trăia mai departe prin el. Și, pentru prima dată în săptămâni, simți o urmă de speranță.
A doua zi dimineață, pe plajă, Sașa ridică ochii spre cer.
„Uite, tati, un pescăruș alb stă exact deasupra noastră. Crezi că e un semn de la mama?”
Nichita zâmbi, privind pasărea care plana deasupra lor.
„Poate că da. Poate că da.”
Și, pentru prima dată, acel gând nu-l mai durea. Îi aducea liniște. Oriunde ar fi fost Alina, el simțea că ea era acolo, veghea asupra lor. Iar atâta timp cât aveau amintirea ei și dragostea unul altuia, aveau tot ce le trebuia ca să meargă mai departe. Pas cu pas, zi cu zi.
