Lacrimi și tăcere în sufletul Niculinei Stoican: „Mi-am înghițit durerea. Nu am vrut să fiu o povară pentru nimeni”
Când o vezi pe Niculina Stoican pe scenă, cu zâmbetul acela cald și vocea care-ți merge direct la inimă, ai spune că viața ei e una senină, așa cum sunt cântecele pe care le cântă. Dar dincolo de lumina reflectoarelor, artista a dus o cruce grea, una pe care a ținut-o ascunsă de ochii lumii, cu o demnitate rară.
Într-un moment de sinceritate sfâșietoare, Niculina a vorbit despre durerea care i-a marcat viața: anii în care soțul ei, Vasile Stănescu, a fost închis.
„Soțul meu a fost plecat… aproape 3 ani. Plecat de lângă casă, de lângă mine, de lângă băiatul nostru. Viața noastră s-a oprit brusc. Totul s-a năruit și a trebuit să o luăm de la zero. Am făcut față cum am știut mai bine, dar în tăcere. Cu sufletul în palmă și ochii în pământ. Am încercat să fiu demnă. A fost nedrept…”, a spus artista, cu voce tremurândă, în emisiunea „Dincolo de aparențe”.
În acei ani, Niculina nu a cerut ajutor, nu s-a plâns, nu a acuzat. S-a închis în ea și a dus totul singură.
„Am făcut depresie, am avut atacuri de panică. Mă trezeam noaptea cu inima cât un purice. Mă simțeam mică, pierdută, vinovată de ceva ce nu înțelesesem nici eu prea bine. Aveam griji, multe. Dar nu voiam să le pun pe umerii altora. Mi-am spus că trebuie să fiu tare. Pentru copilul meu. Pentru mine. Pentru el.”
Vasile Stănescu a fost arestat în ianuarie 2014, într-un dosar complicat de rambursări ilegale de TVA. A fost judecat și condamnat, alături de mai multe persoane, printre care și Genică Boerică. A stat în spatele gratiilor aproape trei ani, până în toamna anului 2016, când judecătorii au hotărât că poate fi eliberat.
Pentru Niculina, fiecare zi fără el a fost o zi de tăcere apăsătoare.
„Nu m-am plâns nimănui. Nu mi-am arătat durerea nici măcar când simțeam că mă prăbușesc. Îmi puneam costumul popular, îmi puneam zâmbetul pe față și urcam pe scenă. Numai eu știu câte lacrimi mi-am înghițit în culise. Dar știam că oamenii vin la mine să se bucure. Nu să-mi vadă suferința.”
După eliberarea soțului, viața celor doi a fost ca o casă în ruină, care trebuie reconstruită bucată cu bucată. Cu încredere, cu răbdare, cu iertare.
„Ne-am învățat din nou. Ne-am regăsit, mai triști, dar mai puternici. Nu știu dacă ne-am vindecat complet, dar am ales să trăim. Cu capul sus, în ciuda trecutului.”
Astăzi, Niculina Stoican nu se victimizează. Nu cere milă, nu caută aplauze pentru suferința ei. Dar povestea ei merită spusă. Pentru că e povestea unei femei care, atunci când viața a vrut să o frângă, a ales să stea dreaptă. Cu inima ruptă, dar cu coloana verticală.
Este o lecție de viață despre tăcere, despre răbdare, despre iubirea care rezistă chiar și atunci când totul pare pierdut. Iar Niculina, cu fiecare cântec, nu ne dă doar folclor, ci o fărâmă din sufletul ei – plin de răni, dar și de lumină.