Aura Urziceanu, marea voce a jazzului românesc, trăiește uitată într-un azil din Canada. Boala și singurătatea au înlocuit aplauzele de altădată
A fost o legendă vie, o voce care a cucerit nu doar România, ci și marile scene ale lumii. Aura Urziceanu, artista care a scris pagini de aur în istoria muzicii românești, trăiește astăzi într-o tăcere grea, într-un azil public din Canada, la 76 de ani. Departe de public, de familie și de țara pe care a reprezentat-o cu demnitate, suferă în anonimat, învinsă de o boală nemiloasă: Alzheimer.
Pentru generațiile de români care au crescut ascultându-i vocea caldă și vibrantă, această realitate este greu de acceptat. Aura Urziceanu a fost un simbol al eleganței și rafinamentului, o ambasadoare culturală a României care a urcat pe scenă alături de mari nume ale muzicii internaționale – Duke Ellington, Ella Fitzgerald, Quincy Jones. A fost aplaudată în picioare la Carnegie Hall, în marile săli de concert din Europa și America, fiind considerată una dintre cele mai autentice și valoroase voci ale jazzului românesc.
Astăzi însă, acea voce care emoționa o lume întreagă abia mai rostește câteva cuvinte. Izolată, fără familie în preajmă, fără vizite și, mai ales, fără susținere din partea statului român sau a instituțiilor culturale care ar fi trebuit să-i păstreze vie memoria artistică, Aura Urziceanu trăiește în condiții modeste, într-un colț de lume care nu-i mai amintește nimic din gloria de altădată.
De la aplauze în picioare, la un prezent tăcut și dureros
Povestea Aurăi Urziceanu este o lecție amară despre uitare. Despre cât de repede dispar din conștiința colectivă valorile care altădată ne făceau mândri. Este imaginea unei Românii care uită prea ușor să-și respecte artiștii după ce reflectoarele se sting.
Cei care și-o amintesc cu drag – români trecuți de 50 sau 60 de ani, care au simțit fiorul muzicii sale – nu pot rămâne indiferenți în fața acestei nedreptăți. Sunt oameni care și-ar dori să-i poată întinde o mână, să-i transmită că nu a fost uitată, că cineva încă îi prețuiește vocea, contribuția, sufletul.
Ce facem cu artiștii noștri, după ce se lasă liniștea?
Situația dureroasă a Aurăi Urziceanu deschide o întrebare profundă pentru societatea românească: Ce se întâmplă cu artiștii noștri, după ce cortina cade? Cine le poartă de grijă, cine îi mai prețuiește, cine le păstrează vie amintirea? Ar trebui să fie o datorie morală a noastră, a tuturor, să nu-i lăsăm să se stingă în uitare.
Nu este doar cazul unei mari artiste. Este o realitate care se repetă în tăcere pentru mulți dintre cei care au definit identitatea noastră culturală. Iar această tăcere doare mai tare decât orice altceva.
Aura Urziceanu merită mai mult. Merită recunoaștere, merită respect. ACUM.
Până nu demult, era în lumina reflectoarelor. Acum, lumina vine doar din amintiri. Dar chiar și în această tăcere apăsătoare, numele ei încă strălucește pentru cei care n-au uitat ce a însemnat.
Poate că nu mai putem schimba destinul, dar putem schimba modul în care îl privim. Putem vorbi despre ea, o putem readuce în atenția publicului, o putem onora – nu postum, ci acum, cât încă e printre noi.
Aura Urziceanu nu este o poveste tristă. Este o lecție. Și poate fi și un nou început – al respectului pe care îl datorăm celor care ne-au dăruit, prin harul lor, emoție, demnitate și mândrie.