Nicușor Dan și credința: Președintele României care refuză să transforme religia în capital politic
Într-o țară în care majoritatea liderilor politici își revendică deschis atașamentul față de valorile creștine, Nicușor Dan, actualul președinte al României, rămâne o prezență atipică. Fără cruci afișate ostentativ, fără declarații populiste la marile sărbători religioase, președintele pare să fi ales o cale rară în politica autohtonă: cea a credinței trăite discret, departe de scenariile electorale.
Religia, o chestiune de conștiință, nu de campanie
Încă din perioada în care era primar general al Capitalei, Nicușor Dan a transmis semnale clare cu privire la raportarea sa față de Biserică și religie. Unul dintre cele mai discutate momente a fost decizia de a opri alocările bugetare către Catedrala Mântuirii Neamului – o poziție curajoasă, într-un peisaj politic unde astfel de proiecte sunt frecvent folosite pentru a câștiga capital de imagine.
Această decizie a fost percepută de unii ca o dovadă de responsabilitate fiscală, dar și ca o delimitare de ortodoxismul demonstrativ cu care mulți politicieni se identifică în mod convenabil. În același timp, relația apropiată cu preotul catolic Francisc Doboș, concretizată inclusiv prin întâlniri private în 2025, a alimentat speculațiile privind convingerile spirituale ale președintelui.
„Credincios, dar nu practicant”: vocea familiei
Într-un context public marcat de întrebări privind credința liderului de la Cotroceni, Ioan Barbu, unchiul matern al lui Nicușor Dan, a venit cu o clarificare simplă, dar convingătoare:
„Nicușor a fost ortodox de când îl știu. A fost botezat, copiii lui la fel, mergea la biserică atunci când avea timp. Acum, cu toate responsabilitățile, nu mai are când. Dar la moartea tatălui său s-a implicat direct, a respectat toate rânduielile. N-a lipsit nici de la parastasul de șase săptămâni și mi-a spus că vine și la cel de șase luni.”
Această mărturie aruncă o lumină mai umană asupra președintelui – un om care, deși nu participă regulat la slujbe, păstrează respectul față de tradițiile creștine și față de memoria familiei.
Poziționarea față de religie – între echilibru și critică
Declarațiile lui Nicușor Dan privind credința sunt rare, dar cu atât mai relevante. Într-una dintre ele, acesta a spus limpede:
„Da, cred în Dumnezeu. Da, sunt creștin ortodox. Încerc să-mi educ copiii în acest spirit. Dar cred că s-a abuzat prea mult de asocierea cu Biserica în politică. Când folosești religia ca instrument politic, de fapt o profanezi.”
Este o afirmație care poate stârni controverse, dar și respect – într-o Românie în care religia rămâne o temă sensibilă și deseori exploatată electoral.
Tăcerea de la Referendum și controversele de după
Un alt episod emblematic este poziția sa în timpul Referendumului pentru Familie din 2018. Deși a recunoscut că a participat, a refuzat să declare cum a votat. Gestul a fost interpretat ca o tentativă de a nu diviza electoratul între conservatori și progresiști. Mai târziu, în calitate de primar, a fost criticat pentru că nu a autorizat marșul Bucharest Pride, dar a permis o manifestație organizată de „Noua Dreaptă” – o decizie care i-a adus numeroase critici din ambele tabere.
Își crește copiii în credința ortodoxă
Chiar dacă nu se afișează în fața altarului de fiecare dată când camerele de filmat sunt deschise, Nicușor Dan nu se dezice de credință nici în viața de familie:
„Mi-am botezat copiii. Suntem ortodocși. Am crescut cu ideea că nu trebuie să vorbești cu păcat, așa ne-au învățat părinții și bunicii. Mă doare când văd oameni care răspândesc neadevăruri, fără nicio dovadă.”
Este o declarație în care se simte mai mult decât o reacție la critică – se simte frustrarea omului sincer, care refuză să mimeze evlavia doar pentru a mulțumi electoratul.
O relație autentică cu credința – chiar dacă discretă
Într-un climat politic în care gesturile religioase sunt adesea folosite ca instrumente de validare publică, Nicușor Dan a ales calea tăcerii. Dar nu a unei tăceri indiferente, ci a unei relații intime, personale, cu divinitatea.
Într-un fel, tocmai această reținere îl distinge. Nu încearcă să cucerească voturi prin pelerinaje televizate sau prin declarații pioase făcute din calcul. Preferă să-și ducă credința în tăcere – acolo unde, poate, îi este locul pentru un om care vrea să fie mai mult președinte decât predicator.
Rămâne de văzut dacă românii vor interpreta această discreție ca o slăbiciune sau ca o dovadă de autenticitate, într-o societate care pendulează între tradiție și modernitate, între forme fără fond și adevăruri nespuse.